Totul se iartă numai tristețea nu

                             Lalei,

                                           Eternă amintire 

            N-aș fi crezut că voi scrie

            vreodată,

            un  poem fulgurant și puternic în scurtimea lui

            despre tristețe. 

            Dar azi, aplecându-mi urechea de copaci,

            în zi rece de octombrie,

           aud, ori bănuiesc, un freamăt surd,

           șoapte nedeslușite, poate pierdute chemări

           ale păsării de foc, în zbor de patruzeci de zile,

          și mă gândesc că-i poate un  răspuns

          al răsăritului de soare.

           Năpădită de nostalgii și semne

           rememorez amintiri :

           despre povești  și  gânduri, zicători

           precum soarta brândușelor surori;

          despre figuri de stil și calcule înțelepte-

          făcute împreună, bine, pe îndelete;

          despre vinul nebăut

          al unor petreceri ce-ar fi putut să vină...

          Sub ploaia de raze, frânte de vânt,

          aud din nou un sunet curat.

          E vocea Lalei.

           „ Dincolo sunt. Și nu e vid.

            Nu e neant, ci doar Spirit și Dumnezeiască Amornie

             unde,

             Totul se iartă numai tristețea nu.”

                                                                          Valeria Paștiu- Gușeilă

           22 oct. 2015