Totul se iartă numai tristețea nu

                             Lalei,

                                           Eternă amintire 

            N-aș fi crezut că voi scrie

            vreodată,

            un  poem fulgurant și puternic în scurtimea lui

            despre tristețe. 

            Dar azi, aplecându-mi urechea de copaci,

            în zi rece de octombrie,

           aud, ori bănuiesc, un freamăt surd,

           șoapte nedeslușite, poate pierdute chemări

           ale păsării de foc, în zbor de patruzeci de zile,

          și mă gândesc că-i poate un  răspuns

          al răsăritului de soare.

           Năpădită de nostalgii și semne

           rememorez amintiri :

           despre povești  și  gânduri, zicători

           precum soarta brândușelor surori;

          despre figuri de stil și calcule înțelepte-

          făcute împreună, bine, pe îndelete;

          despre vinul nebăut

          al unor petreceri ce-ar fi putut să vină...

          Sub ploaia de raze, frânte de vânt,

          aud din nou un sunet curat.

          E vocea Lalei.

           „ Dincolo sunt. Și nu e vid.

            Nu e neant, ci doar Spirit și Dumnezeiască Amornie

             unde,

             Totul se iartă numai tristețea nu.”

                                                                          Valeria Paștiu- Gușeilă

           22 oct. 2015

Poetul

Ce simte poetul nu simte orișicine

ca pasărea-ntr-o cușcă, odată intrat în ea,

somn el nu mai are, ci doar vedenii infernale:

furtuni, dorinți și valuri de temeri...

El iubește și se hrănește cu stihuri îngânate

până la neuitare în mijlocul armelor ce nu iartă.

Poetul își află măsura forței în viitor.

Oct.2015

                  Valeria Paștiu-Gușeilă

Din margine de mal, din margine de clipă

Din margine de mal, din margine de clipă,

un gând nebun, în minte mi se-nfiripă

și crește, prinde aripi, la oră de chindie

impertinent, neșlefuit așa, s-ar vrea intrat în

                     PSALMODIE                     

- De ce n-ai pus Doamne, mai de timpuriu, la tinerețe,

 timpul să mă-nvețe

 că-n lume este atâta frumusețe,

 și că splendoare este totul și minune

 din zorii limpezi și până-n Soare-Apune,

 de-ți porți cu grijă- visul lângă tine ?

- De  ce n-am cutezat, cum ar fi fost firesc,

doar Ție să  m- arăt și să-Ți vorbesc

despre faptul că realitatea mă-nspăimântă, mă face să urăsc?

Îmi spui să caut în mine, adânc, să răscolesc

Ei bine, iată ce găsesc:

Tot bezna cea de ieri

un haos orb și alte alunecări prin jungla de visări,

victorii efemere cu trâmbiți anunțate

trufii, năluci, hlamide sfâșiate.

Deplina fericire- nici vorbă de aflat

ci doar simțirea conștiinței, ce mustră neîncetat.

 Și astfel trece o zi,  încă o zi ...

 În timp ce lacrima-mi brăzdează cute-n piele

din cer- se prăbușesc mereu din stele

 și tot  mai învelită-n straiele grelelor tăceri

aș vrea să fac popas, să las din marile dureri.

Încet, încet,  credința sfântă mi-a deschis

 prin întuneric- pârtie netedă spre vis.

Și  iată că-ntr-o zi Tu-mi spui :

„ Că de mi-e drag poetul...

 Să-l chem, să iau aminte

 Fidelă Poezia- durerea o să-mi alinte. ”

Din margine de mal, din margine de clipă

Nu vreau ca să mai fac din Cuvânt - risipă

Și-Ți spun, Doamne, de pe-a apelor mers

Cu adâncă simțire și-n cadență de vers :

    Iartă-mă – Te iubesc- Mulțumesc

  Iulie 2015                                                                             Valeria Paștiu-Gușeilă  

Destin minor

                                                                                    „  Plăsmuirea 

                                                                                            (Deși, pe alocuri, aleatorie)             

                                                                                             S-a dovedit  incontestabil  adevăr

                                                                                             Chiar dacă nițel  tras de  păr.

                                                                                             Admirabilă-i  anafura,

                                                                                             Memorabilă  însă – metafora. ”

                                                        Romulus Vulpescu- Viflaim, Antologie de versuri, Ed. ART 2013

                În momentul acela, al punerii Tribunului în pământ,

                                 la imanentul deznodământ,

                s-a petrecut un lucru straniu, nemaivăzut

                        și minute bune - mulți au crezut

                   că Pronia  va admite recursul postum

                iar Domnul  Vadim se va întoarce din drum.

                   N-a fost să știți- decât un  mic vicleșug

                Moartea era vie- lângă domnia sa... în coșciug.

                 ” - M-ai luat în balon, m-ai luat peste picior

                    acum împlinește-ți amice, destinul minor !

                    Ce contează c-ai fost senator,

                    un redutabil pamfletar, un liric luptător ?

                    Ce contează că-n viață ai avut un țel

                    și mereu ai făcut apel

                    cu tenacitate, cu înverșunare

                    la  unificare, la libertatea de exprimare ?

                    Iar de socoți acum, că vorba-mi nu are  vreun temei

                    eu gura mi-oi închide, dacă vrei

                    cu această întrebare, purtând dulceața mierii

                     ... făgăduința Învierii :

                     Tu care-n întregime ești un poet de duh

                    văzutu-ți-ai  steaua ivindu-se-n văzduh ?

                                                                        Valeria Paștiu- Gușeilă

               18.09.2015 -   Replică la poemul „ Ultima cafea ”  a lui Corneliu Vadim Tudor,

                                      În amintirea  lui, dar și  a lui Romulus Vulpescu, decedat pe 18.09.2012