Știi Timpule,
Auzisem că ești numai un fuior de vis,
că ești numai un râu,
prin care curg anii,
firuiești zilele
și împingi orele înainte.
Mi s-a spus că uneori oprești
clipele,
ca
amintirile să se așeze
pe
ochi, pe buze, pe suflet,
până
când gândul
se
pierde în înaltul somnului,
în timp ce sub pleoapele-nchise
se
nasc taine din vise.
Multe voi fi
auzit,
și multe întrebări încep să mă
inunde,
de n-ar fi zbaterile care-mi zic:
Timp
vrăjitor urzești nimic
atunci când, - c-un susur, c-o
cadență, c-o licărire- ,
mă ispitești să-mi fiu eu însămi
vis,
încă o zi, încă un ceas, încă o clipă.
De aceea, îți spun :
Schimbe-se semne în înaltul
sorilor,
dincolo de visul trăit,
și treacă ce e de trecut, căci
eu gata sunt,
de-a bușilea mergând,
pe genunchi și coate,
să-mă-ntorc înspre-nceputuri,
acolo unde,
liniștea înseamnă - desăvârșire, nu gol,
acolo
unde,
netrăitul însuși - se pierde-n valuri,
acolo
unde,
tăcere și vis și-așteptare – e totul.
Și totuși,
tot mai departe șovăi pe drum...
cade-se, dar, cu adevărat, să spun :
acum
am clipa doar...
să mă gândesc la suflet
și
să-ngân :
Tu,
Timpule, ești singurul stăpân
Nessun commento:
Posta un commento