Azi, nu ne mai bucurăm ca odat‘
De neaua
ce-mbrăca în alb
Copacii
dezgoliţi de frunze,
Şi nici
de vălul din ferestre
Ţesut de
zậnele măiestre.
Azi, nu
mai zăbovim miraţi
Cậnd de
sub zăpădă - învie iarba.
Nu mai
fugim după - flori în zbor
Dorului,
dor i-am pus – zăvor.
Azi,
tălpile picioarelor goale,
Nu ni le
mai spală, ploile calde de vară.
Şi nu
mai dormim în căpiţe de fân,
Adieri - a morilor de vậnt - nu mai sunt.
Nici
strălucirea zilelor de toamnă
Ori
arămiul frunzelor căzute-n cale
Stoluri de
păsări - grăbite la drum
Tulburător,
azi le vedem că apun.
Azi,
anotimpurile se iau la bătaie
Care e
mai tare, mai mare
Natura plânge
, e tot mai pătată
Societatea
a devenit modernă şi avansată.
Iar noi
nu mai avem sfậnţenie, tărie,
Ne
tậnguim şi-atật, de prea multe griji, nevoi
Ne
depărtăm de Soare, uităm de Închinare.
Pentru
ca bucuria noastră să revină,
Pentru
ca neaua peste noi să cearnă,
Iubirea din copilărie,
Pentru
ca o primăvară, vară, toamnă,
Peste
noi … să mai coboară,
Precum odinioară,
Va
trebui să rătăcim în Nemurire.
ian. 2011