Mai port cu mine
cuvântul tău, şi doare.
e vremea
să treacă și-această durere,
e vremea
ca şi cuvântul meu să răsară.
Respiră,
respiră inimă adânc,
e vremea, reversul medaliei
Iubite,
să-ţi cânt.
Aşa se
făcu c-am pornit în astă primăvară
curățenie mare;
din
inimă să te scot definitiv,
să scot
şi de prin unghere,
orice eventuale himere.
În
toamnă, când frunza s-a îngălbenit,
ca
mireasma ei caldă să nu mă-îmbete iar,
am mai
explorat odată adânc,
în ascunzișul inimii, să șterg orice urmă
a negrului ceas.
Acum, în
plină iarnă
când totul
îi alb şi curat
pierdută-n
decorul de basm,
având
şi ″ Lăudaţio ″ gătat
am
ales Nerostirea.
Nimic
din ce pregătise-mi să-ți cânt
tu nu
vei afla, căci dat′ am pe veci iertării
totul,
acum, în ultima oră.
Respiră,
respiră, inimă adânc
reversul
medaliei, eu nu pot să cânt.
Nessun commento:
Posta un commento