domenica 27 dicembre 2015

Totul se iartă numai tristețea nu



                             Lalei,
                                           Eternă amintire 

            N-aș fi crezut că voi scrie
            vreodată,
            un  poem fulgurant și puternic în scurtimea lui
            despre tristețe. 
            Dar azi, aplecându-mi urechea de copaci,
            în zi rece de octombrie,
           aud, ori bănuiesc, un freamăt surd,
           șoapte nedeslușite, poate pierdute chemări
           ale păsării de foc, în zbor de patruzeci de zile,
          și mă gândesc că-i poate un  răspuns
          al răsăritului de soare.

           Năpădită de nostalgii și semne
           rememorez amintiri :
           despre povești  și  gânduri, zicători
           precum soarta brândușelor surori;
          despre figuri de stil și calcule înțelepte-
          făcute împreună, bine, pe îndelete;
          despre vinul nebăut
          al unor petreceri ce-ar fi putut să vină...


          Sub ploaia de raze, frânte de vânt,
          aud din nou un sunet curat.
          E vocea Lalei.
           Dincolo sunt. Și nu e vid.
            Nu e neant, ci doar Spirit și Dumnezeiască Amornie
             unde,
             Totul se iartă numai tristețea nu.”

                                                                          Valeria Paștiu- Gușeilă
           22 oct. 2015

Poetul



Ce simte poetul nu simte orișicine
ca pasărea-ntr-o cușcă, odată intrat în ea,
somn el nu mai are, ci doar vedenii infernale:
furtuni, dorinți și valuri de temeri...
El iubește și se hrănește cu stihuri îngânate
până la neuitare în mijlocul armelor ce nu iartă.
Poetul își află măsura forței în viitor.


Oct.2015

                  Valeria Paștiu-Gușeilă

Din margine de mal, din margine de clipă



Din margine de mal, din margine de clipă,
un gând nebun, în minte mi se-nfiripă
și crește, prinde aripi, la oră de chindie
impertinent, neșlefuit așa, s-ar vrea intrat în
                     PSALMODIE                     
- De ce n-ai pus Doamne, mai de timpuriu, la tinerețe,
 timpul să mă-nvețe
 că-n lume este atâta frumusețe,
 și că splendoare este totul și minune
 din zorii limpezi și până-n Soare-Apune,
 de-ți porți cu grijă- visul lângă tine ?
- De  ce n-am cutezat, cum ar fi fost firesc,
doar Ție să  m- arăt și să-Ți vorbesc
despre faptul că realitatea mă-nspăimântă, mă face să urăsc?

Îmi spui să caut în mine, adânc, să răscolesc
Ei bine, iată ce găsesc:
Tot bezna cea de ieri
un haos orb și alte alunecări prin jungla de visări,
victorii efemere cu trâmbiți anunțate
trufii, năluci, hlamide sfâșiate.
Deplina fericire- nici vorbă de aflat
ci doar simțirea conștiinței, ce mustră neîncetat.
 Și astfel trece o zi,  încă o zi ...
 În timp ce lacrima-mi brăzdează cute-n piele
din cer- se prăbușesc mereu din stele
 și tot  mai învelită-n straiele grelelor tăceri
aș vrea să fac popas, să las din marile dureri.
Încet, încet,  credința sfântă mi-a deschis
 prin întuneric- pârtie netedă spre vis.

Și  iată că-ntr-o zi Tu-mi spui :
„ Că de mi-e drag poetul...
 Să-l chem, să iau aminte
 Fidelă Poezia- durerea o să-mi alinte. ”

Din margine de mal, din margine de clipă
Nu vreau ca să mai fac din Cuvânt - risipă
Și-Ți spun, Doamne, de pe-a apelor mers
Cu adâncă simțire și-n cadență de vers :
    Iartă-mă – Te iubesc- Mulțumesc


  Iulie 2015                                                                             Valeria Paștiu-Gușeilă  

Destin minor




                                                                                      Plăsmuirea 
                                                                                            (Deși, pe alocuri, aleatorie)             
                                                                                             S-a dovedit  incontestabil  adevăr
                                                                                             Chiar dacă nițel  tras de  păr.
                                                                                             Admirabilă-i  anafura,
                                                                                             Memorabilă  însă – metafora. ”

                                                        Romulus Vulpescu- Viflaim, Antologie de versuri, Ed. ART 2013


                În momentul acela, al punerii Tribunului în pământ,
                                 la imanentul deznodământ,
                s-a petrecut un lucru straniu, nemaivăzut
                        și minute bune - mulți au crezut
                   că Pronia  va admite recursul postum
                iar Domnul  Vadim se va întoarce din drum.
                   N-a fost să știți- decât un  mic vicleșug
                Moartea era vie- lângă domnia sa... în coșciug.

                 - M-ai luat în balon, m-ai luat peste picior
                    acum împlinește-ți amice, destinul minor !
                    Ce contează c-ai fost senator,
                    un redutabil pamfletar, un liric luptător ?
                    Ce contează că-n viață ai avut un țel
                    și mereu ai făcut apel
                    cu tenacitate, cu înverșunare
                    la  unificare, la libertatea de exprimare ?
                    Iar de socoți acum, că vorba-mi nu are  vreun temei
                    eu gura mi-oi închide, dacă vrei
                    cu această întrebare, purtând dulceața mierii
                     ... făgăduința Învierii :
                     Tu care-n întregime ești un poet de duh
                    văzutu-ți-ai  steaua ivindu-se-n văzduh ?


                                                                        Valeria Paștiu- Gușeilă

               18.09.2015 -   Replică la poemul „ Ultima cafea ”  a lui Corneliu Vadim Tudor,
                                      În amintirea  lui, dar și  a lui Romulus Vulpescu, decedat pe 18.09.2012