Când
zece ani aveam, credeam că voi avea o stea,
o stea,- numai a mea.
Au mai trecut cinci ani şi încă mai visam
la stea,
la cum să-ajung la ea.
La majorat aveam să întâlnesc, un prinţ şi prima mea iubire
şi mă vedeam plutind pe-un nor, în
drum spre lumea stelelor.
Avea să fie doar un vis, cel prinţ iubit
se dovedi
a-mi fi străin iar steaua - efemeră.
Urmară ani în care nu voiam să ştiu, de feţi
frumoşi,
de dănţuit ori cununii.
Aveam un ţel de împlinit,
era timpul meu de aur - schingiuit.
La treizeci de ani – în cercetare,
pe Muntele cel mai de sus am ajuns,
doar
pentru o clipă, şi-un strop de fericire în plus.
Oceanuri de vise apoi am îngropat,
şi-n anii cei de mijloc, nimic nu s-a `ntrupat.
Era mult
prea toamnă târzie
Rod să mai fie.
Dar iată, că-n amurg, într-o noapte senină
spre cer
aruncậndu-mi privirea,
ochii mei cu steaua-mi se-ntâlniră.
sufletul îmi creşte, minunea se petrece.
Este cumva un semn, că poate exista şi- o
altfel de viaţă
pe acea stea? pe Steaua
mea?
Nessun commento:
Posta un commento