Poem

   …  Bărbatul  înălțimilor aspre, stăpân pe imperiul stâncilor...

   ... Bărbatul  plaiurilor în păr cu reflexe verzi de iarbă și-n muzică de herghelii în trecere...

   ... Bărbatul de abanos și cel de la soare – răsare, izvoditor de frumuseți dar alungat de zei...

   ... Bărbatul ce-și unduiește pasul după susurul melancolic al izvoarelor sau după ritmul bătăios al râurilor năvalnice...

  ... Bărbatul apelor adânci și line, captiv  peisajelor topite-n lumină... 

      Blond, ori brun, imperativ ori nonșalant, cu ochi verzi - tulburi ori  ca de andaluz, adulmecând din priviri, în luna lui florar, în ziua  tuturor incertitudinilor, la ora apusului de soare, se aplecă spre  Ea   și vrea s-o sărute. 

       Ea,  fulgerător, cu gura ca un boboc țuguiat  glăsuie :  ”  Nu, nu ,nu !  Am să plutesc pe apă departe./ Curând am să trag la țărmul unde-s născută,/ La ceasul când luna-i stinsă. /De vrei atuncea să cobori... ”  

       Bărbatul, năuc, tulburat, neînchipuit de duios, îngână :

  ” O să rămâi  cu mine, n-am să te las să pleci./ Nu vreau pe apă să cobori / Nu vreau să mi se spună-n zori /Cum c-ai fi  doar  nimfă, cu miros de flori ! / Iluzie -  ce dă  fiori  !

       Semne și stele se scufundă molcom în iazul cel alb- albăstrui. Noptatic răsună cântul de liră a sufletului bărbatului ce caută cu privirea înduioșat spre floarea de Nufăr.