Odă Pădurii

                                       

                  Când  sufletul mi-e plin

                  De  multă  umilinţă,

                  Când inima-mi  rănită

                  De-o altă  suferinţă,

                  Când  ochii abia zăresc

                  Cărări pe cari păşesc,

                  Tu, tainică  Pădure

                  Preiai  a mea durere.

                  Tu, rana mi-o închizi

                  Şi sufletul  mi-alinţi.

                  Lumina-n ochi îmi pui

                  Şi nimănui nu spui

                  De temerile mele. 

               

                  Tu ești izvor de poezii şi vise,

                  De reverie, de dulci aduceri aminte.

                  Şi-atunci când vântul îți mângâie copacii,

                  Pe umerii lor, fruntea-mi opresc,

                  Şi-ascult  acel cântec, ce vine din veacuri,

                  Şi-apoi mă întorc

                  Cu sete de viaţă,

                  Cu putere  de-a trece prin  nori.

  

                   O, tainică Pădure,

                   Eu azi,îți mulțumesc,

                   Că mă primești şi ocrotești.

                   O, tainică Pădure,

                   Icoana a rugilor mele, azi pe pământ,

                   Loc veșnic, dorit ca mormânt,

                   Pentru când n-oi mai fi

                   Decât spirit, ori cânt.

                  

                                                           

                   Aug.-sept. 2010